Dragă Fumi, rămas bun...

Am preluat textul de rămas bun, scris de prietenul Mihnea Măruță, pentru fostul nostru redactor șef, Alin Fumurescu, pentru că l-am cunoscut, am lucrat în redacția condusă de el, la Ziua de Nord Vest, l-am admirat și într-un fel prietenesc, l-am iubit pe Fumi! Era un vulcan care dădea energie și idei, dar care te și seca de multă vlagă atunci când era cu bateriile descărcate. I-am cunoscut familia, pe Anca și pe cei trei copii. Mihnea era un fel de umbră gânditoare a lui și încă de pe atunci dădea semne că nu are de gând să renunțe la principii, la dragoste, la familie și la respectul pentru ceilalți. A confirmat întru totul, până și în aceste zile, în care, ne-am luptat cu hidra, despre care cu câteva zile mai înainte de a părăsi lumea fizică, Fumi a scris profetic, textul ”...și nu au învins”! Acel text îl puteți citi aici

Fumi și Mihnea mi-au fost șefii pe care mi i-am dorit toată viața și de care nu m-am despărțit nici o clipă, chiar dacă perioada în care am ”ascultat” de ei a fost mai mică de doi ani. Din primul moment, în redacția din Cluj, când ne-am întâlnit, la întoarcerea mea din Basarabia, am știut că avem ceva de înțeles împreună, că ne cunoaștem de undeva, poate dintr-o altă viață, că ne era menit să ne întâlnim și în aceasta și că ne vom bucura enorm unii de alții! Și așa a fost! Și acum, la plecarea lui Fumurescu Alin, din viața fizică, sunt sigură că despărțirea este doar aparentă și pentru scurt timp. Dumnezeu să te aibă în pază și Să îți lumineze drumul prietene! 

Ce scrie Mihnea:

Dragă Fumi,

 ”A trecut mai bine de o săptămână de când te-ai dus. De atunci încoace, îmi tot adun gânduri și curaj ca să scriu despre tine, despre cum erai tu.
Am nevoie să le spun oamenilor măcar câteva fărâme din ceea ce mi-a fost dat să trăiesc datorită ție.
A scris Ana, fiica ta, ce-a învățat de la tine, au scris Cezar și Traian, a scris fostul tău prof de filosofie din liceu, vor mai scrie și alții.
Dar și eu vreau să mă despart de tine așa, cu un text, fiindcă nu știu altă cale și fiindcă, la urma urmei (care-ți plăcea atât de mult, pentru că scapă turma), cred că noi ne-am întâlnit și ne-am legat unul de altul datorită scrisului; pentru că scrisul contează, pentru că, spre deosebire de noi, textul va rămâne.
(Cum am ajuns eu, dragă Fumi, să-ți scriu ferparul? De ce eu?)
Le voi spune oamenilor ce nu ți-am spus ție, dar, la fel ca altădată, tot tu vei avea, într-un final, ultimul cuvânt.
Și, responsabil cum te cunosc, aștept un semn de la tine, un răspuns, un mesaj, ceva.
*
Dragi prieteni, oameni știuți și neștiuți,
M-am întrebat de mult, iar acum mi-a revenit și mai puternic această curiozitate: de unde știi când întâlnești un om mare?
Când știi? Care sunt criteriile? Despre cine merită să spui, cu certitudine, “am avut șansa de a-l cunoaște pe Cutare” sau, eventual, “am fost contemporan cu X-ulescu”?
Pentru că, odată dispăruți, și mai ales dacă nu i-am cunoscut, despre toți marii oameni avem tendința să ne imaginăm că ei au fost altfel, că măreția le era oarecum manifestă, vizibilă, neîndoielnică.
În fapt, toți marii oameni, ca să simplific, sunt, în primul rând, niște (bieți) oameni: vulnerabili și păcătoși ca toată lumea, când generoși, când egoiști, întotdeauna imperfecți.
Lui Fumi îi plăcea să spună că toți merg la budă și tuturor le miroase gura dimineața.
Fumi e prietenul meu Alin Fumurescu.
Despre el va fi vorba în acest text. A murit în 11 mai, anul ăsta. Avea 57 de ani. Și vreau să vi-l povestesc și dumneavoastră, cei care poate i-ați auzit doar numele, fiindcă Fumi, cred eu, a fost un om mare.
1.
Și hai să încep cu această idee: Fumi era foarte direct.
În special cu prietenii și colegii, dar și cu studenții lui, ba și cu câte-un străin întâlnit întâmplător, Fumi ți-o zicea în față, uneori chiar ți-o “trântea”, fără să îi prea pese că te-ar putea supăra sau jigni.
Iar ceea ce mi se părea și continuă să mi se pară paradoxal este că mai toți îl iertam.
Ca și cum, în adâncul sufletului, cu toții aveam nevoie să fim confruntați cu acele păreri tranșante, care nu erau neapărat adevăruri.
Ca și cum, dacă am fi sinceri cu noi înșine, am recunoaște că ne prinde bine și ne face bine să nu tot fim menajați, să nu tot jucăm roluri, să nu ne tot “mângâiem piticii”.
Asta era una dintre expresiile lui favorite și una dintre atitudinile lui favorite.
Fumi nu-ți mângâia piticii. Dimpotrivă: ți-i stârnea și ți-i umilea.
Iar asta, pe termen lung, ți-era de mare folos: fiindcă nu ajungeai să te crezi cine știe cine.
Și fiindcă exista cineva care nu te lăsa nici să-ți plângi de milă și nici să te scalzi în propria ficțiune comodă.
2.
Fumi avea această intuiție rară: se pricepea la oameni. Nu știu cum și nu știu de unde îi venea, dar te citea și te întorcea pe dos în câteva minute.
Savura acest rol de agent provocator, care îi hrănea egoul (și, Doamne, cât îi mai plăcea să sublinieze că nu întâmplător îl cheamă Fumurescu!), însă, încă o dată, ce e misterios, ce e straniu și ce e remarcabil, acum, când el s-a dus, este că toată această atitudine, care putea fi o continuă agresiune, era gustată, era ținută minte, era dorită și îmbrățișată atât de cei din preajma lui, cât și de tot felul de cunoștințe trecătoare, cu care se nimerea la aceeași masă ori la aceeași discuție.
Iar Fumi era topit să stea la masă și la discuții. Ore întregi, nopți întregi, ani întregi, o viață.
În redacție la NU, la începutul anilor ‘90, mai mult stăteam la discuții decât să facem ziarul.
Luam bere, pâine și salam, eventual și niște alune sau semințe (în săptămânile de după salariu), și discutam până la ziuă: politică, istorie, religie, filosofie, literatură, femei, bărbați, România, de toate.
Lui Fumi îi plăcea “Dallas”: și ne uitam cu redacția la serial, să aflăm ce-a mai “copciolit” J.R. Ewing.
Sau, uneori, seara, mutam pe RTL ori pe ProSieben, iar Fumi “traducea” în românește replici din filme nemțești cu sex mimat.
Nimeni nu înțelegea nimic, femeia de pe ecran repeta “ja, ja!”, iar el improviza dialoguri sobre și importante, al căror contrast cu imaginea ne împrăștia de râs de pe scaune.
N-am să aflu niciodată cum devenise posibil, dar, la 24-25 de ani, Fumi era deja construit pe dinăuntru.
Avusese deja parte de câteva întâlniri fondatoare, una cu scriitorul Marcel Petrișor (care făcuse 14 ani de pușcărie) și alta cu scriitorul Vasile Andru (de la care învățase primele trepte ale practicii isihaste “oratio mentis”, coborârea minții în inimă).
La o vârstă la care alții abia deschid ochii către lume și către marile idei, Fumi avea deja convingeri puternice referitoare la viață și moarte, ortodoxie și erezie, dragoste și trădare.
Era ca și cum el se maturizase încă din adolescență, iar apoi, în anii de după revoluție, când desfăcuserăm darul libertății venit de nicăieri, nu făcea decât să scrie și să aplice tot ceea ce deja stăpânea.
3.
Fumi era deja lider, hotărât, vizionar, la o vârstă la care alții bâjbâie.
Eram doar cu un an și jumătate mai tânăr decât el, dar, atunci, în anii primei noastre aventuri de ziariști liberi, el era deja știutor: înțelegea contexte, se orienta corect, știa ce să ne ceară, știa să țină lucrurile sub control și să nu i se urce la cap.
Îmi amintesc, de pildă, că, în nebunia Caritas din ‘92-’93, înconjurați de prieteni și rude care tot ridicau sume de 8 ori mai mari, permițându-și investiții tot mai importante, rămăseserăm printre puținii care se încăpățânau să nu “joace”, iar Fumi ajunsese să strige “în pustiu”: cum le vom mai putea spune cititorilor că greșesc, că ăsta e un joc piramidal care se va prăbuși, dacă noi înșine facem acest compromis, dacă una scriem și alta facem?
Printre cele mai importante lucruri pe care i le datorez este această încăpățânare, acest mers împotriva curentului, acest “pișat contra vântului”, ca să pui liniștit capul pe pernă, ca să rămâi tu însuți, ca să nu-ți bați joc de ceea ce ai primit.
Oricât ți-ar fi de frică.
4.
Și, dacă am ajuns la frică, vreau să vă spun că Fumi a fost, probabil, cel mai curajos om pe care l-am cunoscut. Uneori nebun de curajos, alteori iresponsabil de curajos.
Într-o noapte, după o discuție nesfârșită din cine știe ce birt, s-a dus să-și cumpere un hamburger lângă Croco, înainte să plece spre casă. În anii ‘90, acolo, în Piața Păcii din Cluj, se strângeau taximetriștii să-și aștepte clienții.
Și, în timp ce înfuleca, i-a auzit cum se dădeau mari, care mai de care, cu ce le făcuseră ei unor femei în materie de sex.
Imaginați-vă un grup de bărbați, pe la 2-3 noaptea, care la două-trei cuvinte și-o bagă și și-o scot, și un tip scund, cu lentile groase ca de borcan, care se apropie de ei și, nitam-nisam, le-o trântește: ”Din moment ce vă tot lăudați cum le-ați pus-o și le-ați dat-o, e clar că le aveți cu toții foarte mici”.
Știu, și-o căuta cu lumânarea. Și nu mă întrebați cum s-a terminat povestea, că nu mai rețin, dar cert e că a scăpat cumva și a ajuns teafăr acasă. Poate că unul dintre taximetriști și-a dat seama că greșise și l-a scăpat de linșaj pe nebunul cu barbă și ochelari.
Dar ăsta era Fumi.
Altădată, la Ziua de Nord-Vest, a organizat o pândă ca-n filme, dintr-o dubiță cu geam fumuriu (sic!), în care fotograful redacției i-a pozat în flagrant pe toți schimbătorii de valută din Piața Unirii.
De ce? Fiindcă Poliția locală pretindea că “nu are dovezi” că în centrul Clujului există bișnițari.
După ce a publicat în ziar seria de fotografii, în care toate chipurile puteau fi recunoscute, iar gestul de a înmâna bancnote era evident, la hruba noastră de redacție s-au înființat “băieții de pe floașter”, cu amenințări nevoalate, cu tăiat mâini și picioare, găsit neveste și copii etc.
Iar Fumi, dacă țin bine minte, a avut inspirația de a porni un reportofon, pe nevăzute. Și, în loc să bată în retragere, în loc să fie împăciuitor, a plusat: nu doar că le-a zis că nu se va opri, ci că acum îi are și pe casetă, proferând amenințări.
Și cum veniseră, așa s-au și dus.
5.
Nu știu de unde îi venea acest curaj. Dar, indiferent că-ți plăcea sau nu de el, trebuia să recunoști că Fumi are o voință rarisimă. Fiindcă nu punea presiune doar pe cei cu care lucra, ci mai ales pe sine.
Ținea tare mult la acest exemplu, și ți-l repeta până te săturai: Brâncuși a învățat mai întâi să facă un ecorșeu perfect și abia apoi a pornit-o pe cont propriu, căutându-și arta și drumul.
Iar Fumi avea și acest dar, de a juca după reguli atunci când obiectivul lui era limpede.
Așa a făcut după ce a ajuns în America: a muncit într-o fabrică, sortând cutii cu ciorapi la o bandă transportoare, ca în celebrul film cu Chaplin, apoi a fost îngrijitor într-un azil (“am spălat bătrâni la cur, bă!”), deși era absolvent de medicină, doar ca să aibă șansa de a se înscrie la doctorat și de a ajunge să predea într-o universitate americană.
Asta visase și asta a reușit.
6.
În America, teza lui despre compromis a primit premiul de cel mai bun doctorat în științe politice din anul în care a fost susținut. Iar cartea născută din acea teză a fost aleasă între cele mai bune 25 de lucrări academice publicate în Statele Unite în 2013.
Un ochelarist plecat din Brad, care făcuse foamea împreună cu familia lui ca să nu joace la Caritas, a devenit unul dintre cei mai respectați profesori de filosofie politică din America.
Câți români au fost invitați să predea la universitatea Yale? Fumi al nostru a fost.
Și a predat nu doar la Yale, ci și la Bloomington, la Tulane și la Houston, unde și-a luat și faimoasa “tenure”.
7.
Vă întrebați, poate: de morți numai de bine? Nu și acum.
Fumi nu era doar temerar sau ambițios, ci putea fi, și adesea era, insuportabil. Avea fixuri, avea hachițe și te storcea de energie.
Voința exacerbată nu e posibilă fără o centrare pe propriile interese, cu riscul de a-i răni pe cei din jur.
Și mă tot întrebam, când lucram zi de zi împreună, dar și după ce a emigrat, așa cum mă întreb și acum, când încerc să-i compun acest portret cât mai onest, dacă poți fi un om mare fără a uita uneori, sau fără a mai ține cont, că le provoci suferință tocmai celor care te iubesc cel mai mult.
Nu cumva măreția și toată această forță de înrâurire, toată influența care va merge până dincolo de moarte, sunt de neconceput dacă ești prea atent cu ceilalți?
Nu știu răspunsul. Înclin să-l intuiesc, la fel ca dumneavoastră.
Mărturisesc însă că, mie, timidului idealist care eram la 22-23-24 de ani, dar și ulterior, Fumi mi-a predat lecții de bărbăție.
Adică exact ceea ce are nevoie un băiat care se caută pe sine și căruia cărțile nu-i sunt îndeajuns. Pentru că, vrem, nu vrem, cărțile nu ne sunt niciodată îndeajuns ca să și trăim.
Atunci, în anii ‘90, când deschiseserăm ochii către libertate, când totul în România părea posibil, iar noi, niște studenți amărâți, ne dădeam cu părerea, inconștienți, despre trecut și viitor, Fumi, primul meu redactor-șef, care avea să-mi devină prieten de suflet și căruia aveam să-i aflu atâtea și atâtea secrete, îmi repeta, și-l aud și azi, “bă, Măruță, noi suntem buni, bă!”.
Atunci, la redacția NU, așa-i plăcea să ne zică, ca-n armată, pe numele de familie.
Dar de unde atâta încredere, de unde atâta înțelegere a ierarhiilor acestei lumi, de unde această conștiință a valorii pentru un tânăr abia ieșit din comunism?
Nu știu. Poate că asta e măreția. Poate că ăsta e destinul, poate că Fumi a avut dintru început un înger zdrobitor de îndrăzneț și, deopotrivă, un demon foarte sofisticat.
8.
Fumi a învățat ca să fie medic și între timp a fost ziarist. Apoi a învățat filosofie și între timp a fost ziarist. A citit ca nimeni altul, a petrecut ca nimeni altul, iar între timp a iubit și a făcut trei copii.
A plecat în America și, într-un fel, a cucerit-o. S-a întors acasă cât a putut de des și ne-a adunat la masă de fiecare dată. A predat filosofie și ne-a predat presă.
A trăit cum și-a dorit și a murit cum și-a dorit.
Nu știu pe nimeni altcineva care să fi fost mai curios decât el cu privire la moarte. M-am întrebat dacă brava, dar n-am găsit un răspuns.
Și-a dorit să moară în picioare, să nu devină o povară. A refuzat să mai meargă la medic, la controale și analize.
Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară: așa zicea.
Era liniștit că le făcuse pe toate. Sper că era împăcat.
Și era convins că, oricât va fi fost de păcătos, oricâte suferințe și trădări va fi comis, ceea ce va conta în judecata Celui de Sus va fi că el, robul lui Dumnezeu Alin, băiatul cu lentile de borcan plecat din Brad, ajuns medic și ziarist la Cluj, apoi profesor în America, el, soțul Ancăi, tatăl Anei, al lui Andrei și al lui Alec, dar și bunicul Sofiei, care i-a luminat ultimii ani de viață, nu a fost niciodată un eretic.
A fost cuminte în nebunia lui, a fost smerit în măreția lui, a fost ca nimeni altul dintre cei pe care i-am cunoscut.
Rămas bun, Fumi!
Îngerul tău cel tare să te ia sub aripa lui neînfrântă.”

Ilustrația acestor texte este asigurată cu un clip video în care Alin Fumurescu omul a vorbit despre ...rușine, în dialog cu Sever Voinescu. Preluare de pe you tube.com