Viorel Ilişoi, Umbra

"Când ai plecat, umbra mea s-a întins după tine să te cuprindă şi să te ţină pe loc. S-a alungit pe urmele tale până s-a desprins de mine ca o petală smulsă. N-a mai vrut să mă urmeze, a rămas lipită de asfalt, un contur de sinucigaş căzut de pe acoperiş.

De atunci tot încerc să-mi realipesc umbra, să mă reîntregesc. Stau nemişcată în prelungirea ei exact aşa cum stăteam în momentul când ai plecat: cu ochii în pământ, ca să te reţin sub pleoape, cu mâinile prăbuşite după îmbrăţişare, cu un picior înţepenit la primul pas. Am vrut să alerg după tine, dar m-am oprit sufocată de absenţa ta de numai câteva secunde. Şi de atunci tot aştept.

Era seară când ai plecat, când ne-am sărutat ultima oară sub felinarul din stradă, şi de atunci soarele nu a mai răsărit niciodată. Timpul s-a oprit în acea clipă. Dar numai pe strada noastră. Oraşul în care iubirea noastră a înflorit pulsează mai departe în jurul meu. Văd la capetele străzii cum zilele vin şi pleacă, aud tramvaiele cum descarcă în staţii cuvinte şi râsete, eşapamentele îmi trimit de peste tot mirosurile lor grele, iar după ploaie vin din parcuri miresme copleşitoare de iarbă.

Numai pe strada noastră nu se întâmplă nimic. Iedera neagră a întunericului s-a căţărat pe ziduri, a sufocat copacii şi iarba, i-a alungat pe vecini. Am rămas numai eu aşteptând să-mi recapăt umbra. Din când în când îmi mişc o mână, un picior, dar umbra stă neclintită. De la un timp, am început să vorbesc cu ea. Îmi răspunde şi îmi spune mai ales lucruri extraordinare despre mine, lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată, dar nu o pot îndupleca nicicum să mă urmeze.

Uneori vin oamenii şi se aşează în jurul meu, mă privesc ore în şir. Îşi aduc mâncare şi lasă hârtii şi resturi peste tot. Râd de mine, mă înţeapă cu bricege, mă pişcă, mă scuipă. Îmi spun: “Nebună ce eşti, du-te acasă. Poarta e deschisă!”. Dar ei nu înţeleg. Nu-i bag în seamă. Ştiu că într-o zi te vei întoarce, soarele meu, şi umbra se va întoarce şi ea la mine. Iubirea mea te va aduce înapoi".