Judecătorul trădător din Bistriţa

Bistriţa, aşezare cu rădăcini săseşti de peste şapte sute de ani, era una dintre cele mai bogate şi frumoase cetăţi ale Transilvaniei medievale. Saşii, colonizaţi aici, la mijlocul secolului al XII-lea, de regii Coroanei ungare, au transformat localitatea într-un oraş prosper, cunoscut în acele vremuri datorită meşteşugarilor săi neîntrecuţi care făceau comerţ cu negustori de peste munţi şi hotare. Bistriţenii de atunci nu erau străini nici de meşteşugul războiului, mai ales că trăiau vremuri nesigure, când popoarele migratoare reprezentau încă o ameninţare. Ca să se apere şi să nu aibă soarta locuitorilor Rodnei, jefuiţi de tătari prin secolul al XIII-lea, bistriţenii au fost prevăzători. Au săpat un şanţ lat în faţa zidurilor cetăţii, pe care, în caz de primejdie, îl umpleau cu apă. În plus, burgul avea ziduri groase şi turnuri rezistente, singura modalitate de a pătrunde în oraş fiind doar prin porţile mari, mereu păzite. În cele din urmă, aşa cum ne spun izvoarele istorice, tătarii au ajuns în faţa acestor porţi prin anii 1241-1242 şi, văzând că nu reuşesc nicicum să intre în cetate şi s-o jefuiască, hanul tătarilor a apelat la un şiretlic: a trimis iscoade ca să găsească un om care, contra unei sume de bani, să-i ajute. Şi l-a găsit! Trădătorul a fost tocmai judecătorul cetăţii. Acesta s-a întâlnit, în taină, cu conducătorul duşmanilor într-un loc din fara oraşului, numit Moara Zidarilor. Au pus la cale un plan: noaptea, câţiva tătari urmau să atace cetatea pe la Poarta Spitalului (situată la intrarea pe actuala stradă Gheorghe Şincai), unde judecătorul trebuia să-i conducă pe cei mai mulţi dintre orăşenii înarmaţi, în timp ce grosul cetelor avea să treacă nestingherit pe la Poarta Lemnelor (situată la intrarea pe actuala stradă General Grigore Bălan), rămasă nepăzită. Însă, soarta le-a fost potrivnică atacatorilor. Planul lor a fost zădărnicit de o bătrână schiloadă care, fără să vrea, a auzit discuţia. Cu greu, aceasta s-a târât până în oraş şi le-a povestit celorlalţi că judecătorul lor vrea să-i trădeze pentru bani. Fără a face multă zarvă, locuitorii îl prind pe trădător şi-l aruncă în închisoare. Neaflând însă ce s-a întâmplat în cetate, tătarii au urmat planul stabilit şi au avut parte o supriză: au fost întâmpinaţi nu cum se aşteptau, cu porţi nepăzite, ci cu pietre, smoală şi suliţe. Mulţi dintre ei au pierit, iar cei care au scăpat s-au retras în mare grabă. Când au fost siguri că primejdia a trecut, bistriţenii au ţinut sfat şi l-au judecat pe trădător condamnându-l la moarte.
Surse:  Vasile şi Ana Nicoară, «Povestiri istorice locale», Corneliu Gaiu şi Vasile Duda, «Cetatea Bistriţei»