Suveranitatea României, cu Friedman şi Popescu

De la doi oameni am avut de învăţat despre România în săptămâna care s-a încheiat. Unul, George Friedman, e fondator şi director al prestigioasei companii americane de prognoză strategică Stratfor şi s-a aflat la Bucureşti pentru câteva zile. Celălalt este regizorul Constantin Popescu jr., care şi-a văzut în sfârşit lungmetrajul de debut, “Portretul luptătorului la tinereţe”, rulând în cinematografe. Legătura dintre ei – viziunea unei alte Românii, a unei naţiuni suverane care să nu mai joace doar rol secundar în filmul propriului destin.

A fost nevoie ca Friedman să vină în România pentru ca presa noastră să vorbească despre auto-amăgirea potrivit căreia apartenenţa la NATO şi integrarea în UE ne-ar fi rezolvat problemele pentru o mică eternitate. Dacă nu ne-ar fi stârnit un analist străin, poate am fi amânat, cum ne e felul, să discutăm despre iluzia că NATO este sinonim cu siguranţa sau că UE aduce bunăstare implicită.

Iar Friedman a spus-o mai pe şleau decât o făcuse vreun om politic român: ne trebuie o abordare naţională a suveranităţii, altfel vom suferi încă o dată de pe urma înţelegerilor pragmatice dintre marile puteri. Francezii şi nemţii nu-şi vor trimite soldaţii să moară pentru România, la o adică, iar americanii şi englezii au fost huliţi îndeajuns pentru Irak şi Afganistan ca să se mai implice la fel de energic. La o adică.

Despre asta e vorba, de fapt. Acea “o adică” nu trebuie exclusă în niciun caz din calculele strategice ale unei ţări. Pacea Universală e departe, iar Rusia, foarte aproape. România trebuie să îşi construiască o personalitate de sine stătătoare în NATO, în UE şi, în general, în politica externă. România trebuie să devină o potenţială ameninţare – într-un fel sau altul, militar sau economic – pentru a-şi putea apăra interesele pe termen lung şi pentru a fi pregătită “la o adică”.

Asta ne-a transmis Friedman. Nimeni nu ne va sări în ajutor dacă noi riscăm să ne prăbuşim într-o săptămână. Dar soluţii există şi toate au de-a face cu Estul: un teritoriu mai mare (prin unirea cu Basarabia), ceea ce ne-ar spori semnificativ greutatea în această zonă de contact, o flotă mai numeroasă (dacă s-ar putea, atât aeriană, cât şi maritimă) şi/sau o economie mai solidă, mai atractivă (de pildă, prin oferirea de alternative mai rapide sau mai ieftine la cererea de energie a Europei – vezi proiectul AGRI, de import al gazelor din Azerbaidjan, sau, de ce nu, dezvoltarea capacităţii nucleare).

*

Continuarea poate fi citită aici.

Clipul de ilustrare a filmului "Portretul luptătorului la tinereţe" a fost preluat de pe you tube.