Învingătorul nu ia nimic. Cazul Boc

Aşa precum alegerea lui Vasile Blaga ca preşedinte ar fi însemnat o dezicere simbolică a PDL de măsurile nepopulare ale Guvernului, tot aşa o demisie a lui Emil Boc din funcţia de prim-ministru, acum, după realegerea sa de la partid, ar fi o contradicţie: dacă partidul tocmai i-a reînnoit girul, de ce să lase administrarea ţării pe mâna unui independent, lipsit de susţinerea unei coaliţii şi aşa încropite?

Acest exerciţiu poate fi făcut şi retrospectiv. Dacă Emil Boc nu era potrivit să fie prim-ministru, în special deoarece criza reclama o persoană cu experienţă de business, de ce l-a numit Băsescu nu doar în 2008, ci l-a mai şi confirmat în 2009? Sau: de ce, anterior, colegii săi de la PDL îl aleseseră preşedinte? Nu ştiau ei prea bine că, în mod normal şi în tradiţie democratică, şeful partidului are mari şanse de a deveni premier?

Să continuăm cu naivitatea: dacă Guvernul Boc n-a gestionat corect bugetul de stat, de ce nu i-a cerut preşedintele demisia până acum, în mod public? Iar dacă, totuşi, Boc a făcut ce se putea face în condiţiile date, de ce să demisioneze când economia dă semne de revenire? Mai departe: presupunând că el s-ar sacrifica de dragul ascensiunii partidului în sondaje, cine este personajul independent şi credibil care, instalat la Palatul Victoria, ar şti să modereze între partidele din coaliţie şi ar fi susţinut fără rezerve de grupurile parlamentare ale PDL?

Încercaţi, pentru câteva minute, să intraţi în mintea lui Emil Boc: “Am câştigat toate alegerile individuale la care am participat ca om politic. De la filială, trecând prin deputăţie, apoi primăria de două ori, până la şefia partidului. N-am pierdut niciodată. De când sunt premier am îndurat cele mai umilitoare jigniri şi uite că ieşim din recesiune. Nu l-am trădat pe Traian, deşi m-a făcut de atâtea ori să par o marionetă. Sunt factor de echilibru în partid; eu pot să discut şi cu aleşii locali, despre plombat de străzi sau centuri de ocolire, dar şi cu intelectualii snobi, despre jocuri de imagine sau viziune ideologică. Ştiu şi să dau la coasă, îmi pot şi înfrâna simţul ridicolului când vorbesc în faţa a mii de oameni. Da, mi-e jenă şi mie de populismele pe care le debitez, dar credeţi că poţi ajunge în vârf cu simţul ridicolului? De ce să culeagă altul roadele muncii mele? Hopa, iar încep cu clişee…”

Credeţi că acest monolog imaginar e departe de adevăr? Pentru că Emil Boc e conştient că n-au pe nimeni altcineva. Batjocorit cum puţini au mai fost, transformat în ţap ispăşitor şi în ţintă a defulării naţionale, chiar şi aşa lipsit de sare şi piper, parcă ar fi pus pe pilotul automat al activiştilor, Boc e singurul din PDL care beneficiază de o anume credibilitate atât în partid, cât şi printre partenerii de guvernare. Cu excepţia lui Mugur Isărescu, al cărui refuz de a redeveni premier e binecunoscut, ce finanţist, bancher, manager, profesor universitar, academician sau orice alt român matur poate, în acest moment, să întrunească măcar respectul, darmite adeziunea bietei coaliţii PDL-UDMR-UNPR-Minorităţi?

Continuarea o puteţi citi aici